l68 PARABOLELE LUI IISUS sau iudaică, nu consemnează decât accepţiunea negativă a termenului. E opusul modestiei, al respectului, al smereniei.1 „Dumnezeu urăşte neruşinarea ( anaideia )“ - spune Plutarh2. Sf. Vasile cel Mare încă vede în ea „o imitaţie a diavolului"3. Dar Sf. Ioan Gură de Aur admite că nemşinarea poate fi şi „bună“, dacă duce la salvarea sufletului.4 E greu de susţinut, cum o face Bernhard Heininger, că, în perioada Noului Testament, anaideia încetează să mai fie compact negativă5, dar e un fapt că, în parabola de care ne ocupăm, ea capătă o neaşteptată îndreptăţire. Trebuie să ne întrebăm, totuşi, în ce condiţii, căci a predica, pur şi simplu, ne-mşinarea ca virtute, fără alt comentariu, poate conduce la pernicioase sminteli. Personajul central al parabolei, cel care îşi inoportunează prietenul în puterea nopţii, are cel puţin două justificări pentru ne-mşinarea sa. Mai întâi, se adresează unui prieten. Nemşinarea permisă e cea care survine pe fondul unei relaţii deja constituite, al unor afecte şi cooperări prealabile. E o îndrăzneală consimţită , principial, de ambele părţi. Cu un prieten îţi poţi permite, uneori, ceea ce nu îţi poţi permite cu un străin. Numai pe baza unui asemenea context, 1. Pentru o analiză istorică a cuvântului, cf. Klyne Snodgrass, „Anaideia and the Friend at Midnight (Luke ii, 8)“, în Journal of Biblicul Literat ure , nr. 116, 1997, pp. 505-513. 2. De Iside et Osiride, 363F-364. 3. Despre renunţarea la lume, 31.648.21, apudY 1. Snodgrass, Stories with Intent. . ., ed. cit., p. 439. 4. Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, De Caeco et Zaechaeo, 59.601.42-46. 5. Cf Bernhard Heininger, Metaphorik, Erzăhlstruktur und szenischdramatische Gestaltung in den Sondergutgleiclmissen bei Lukas, Aschendorff, Miinster, 1991, pp. 106-107.