„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 1 67 Nu numai provocările vieţii curente cer cutezanţă. Nici lumea de dincolo de lume, lumea împărăţiei, nu se cucereşte fără o viguroasă mobilizare de energie, fără „dulcea violenţă" (Protos. Arsenie Boca) a asaltului duhovnicesc, fără luptă: luptă cu sine („războiul nevăzut"), dar şi revendicare ne-ruşinată a dreptului de a intra în orizontul mântuirii. „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc." (Matei ii, 12; cf. şi Luca 16, 16) Textul grecesc foloseşte, în acest pasaj, verbul biazo, a forţa, a recurge la violenţă. Nu răbdarea flască, exsanguă, e virtutea cuceritorului, ci răbdarea de a asedia, de a forţa, neodihnit, zidurile cetăţii vizate. Despre acest nobil „război" e vorba în cele două parabole de mai sus. Un război pe care l-a dus şi l-a câştigat Iov, prin discursul său revendicativ, disperat, neezitând să ceară socoteală şi să-şi proclame nevoia de a înţelege. Lipsa lui de sfială pare să placă mai mult lui Dumnezeu decât retorica „cuviincioasă", convenţională, a prietenilor săi Elifaz, Bildad şi Ţofar, dispuşi să-l mustre înţelepţeşte, ca nişte avocaţi sârguincioşi ai Creatorului. Aţi greşit - le spune, în final, Dumnezeu. Iov a fost mai în adevăr decât voi. Şi nu vă voi ierta decât dacă Iov însuşi mi-o va cere (Iov 42, 7-10). Cuvântul cheie al parabolei despre „prietenul de la miezul nopţii" este anaideia, care se traduce prin „neruşinare", „impudoare", „sfruntare", „insolenţă", „insistenţă supărătoare". Versetul 8 din corpul textului e singurul loc din întregul Nou Testament în care acest cuvânt apare ca atare. în Vechiul Testament, el se regăseşte o singură dată, în Cartea înţelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah 25, 22. Lumea veche, greco-romană