1 66 PARABOLELE LUI IISUS Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta nu-mi dă pace, îi voi face dreptate, ca să nu vină să mă necăjească la nesfârşit. “ Şi a zis Domnul: „Auziţi voi ce spune judecătorul cel nedrept ? Dar oare Dumnezeu nu le va face dreptate aleşilor Săi care strigă spre El ziua şi noaptea. El, Care rabdă-ndelung pentru ei? Vă spun Eu vouă că degrab le va face dreptate. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?“ Am inventariat, până acum, diferite forme de opacitate faţă de mesajul hristic: obtuzitatea mentală, exaltarea pasageră, preocuparea excesivă pentru grijile lumii, abuzul spiritului critic, agresivitatea gregară. Prin contrast, am identificat câteva trepte ale receptivităţii, mergând de la simpla disponibilitate la disponibilitatea vectorială a aşteptării, înţeleasă ca atenţie la şi deschidere spre apelul împărăţiei. Dar aşa cum opacitatea poate fi ofensivă, ba chiar criminală (ca în Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei), receptivitatea poate şi ea să iasă din registrul unei binevoitoare, absorbante pasivităţi, pentm a trece în acela al ieşirii în întâmpinare, al acţiunii, al asediului curajos. „A fi gata (şi bucuros) să primeşti" evoluează spre „a cere perseverent să ţi se dea“. Credinţa smerită nu exclude „atacul", credinţa în act, abordarea tranşantă, necomplezentă, a „distribuitorului" ei. Credinţa poate fi, uneori, o formă de combativitate, un mod de a pune la lucm virtuţi „de front": temeritate, tenacitate, îndrăzneală, „îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!" spune Iisus (Ioan 16, 33). Dar nu numai pentm a bimi lumea e nevoie de îndrăzneală.