164 PARABOLELE LUI IISUS mirelui. De vreme ce, înainte de a solicita intrarea, n-ai intrat în dialog cu instanţa de la care aştepţi „deschidere", de vreme ce n-ai avut nici o iniţiativă şi n-ai anticipat prin nici un gest trecerea pragului spre meta-lumea sărbătorii cereşti, eşti în situaţia de a nu avea chip, de a nu fi un partener bine profilat al marii întâlniri. Ca să-l cunoşti pe cel aşteptat, trebuie, cu alte cuvinte, să fii recunoscut de el, ca unul care a semnalizat mai de mult, într-un fel sau altul, intenţia contactului. Pe scurt, nu poţi intra la petrecere neanunţat. E nevoie de o „parolă", de un mic ritual al salutului reciproc, de reciprocitatea unei pre-întâlniri. Dacă n-ai trecut printr-o asemenea experienţă „niciodată" ( oudepote ), n-ai nici o şansă: rămâi afară. Gazda nu te-a perceput niciodată în anturajul ei potenţial. „Nu ştiu de unde sunteţi", nu ştiu de unde să vă iau, n-am nici o experienţă de comunicare cu voi - spune mirele. Pentru a fi preluat, trebuie să fii situat, să ai un amplasamnet de demaraj ( cf. 2 Timotei 2, 12: „Dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui"). Textul din capitolul 13 al Evangheliei după Luca foloseşte, în mod semnificativ, de două ori (Luca 13, 25 şi Luca 13, 26) verbul „a începe", ca pe un antidot la „niciodată". Dar e un fel de a începe prea târziu: „. . .veţi începe ( arxesthe ) să staţi afară şi să bateţi la uşă. . .“ şi „veţi începe să ziceţi". Dar a începe să baţi la uşă abia când uşa ţi se închide în faţă e o întreprindere perdantă. începutul trebuie pus la timp. Iar aşteptarea nu e altceva decât a începe la timp, a arvuni din vreme recunoaşterea celui aşteptat, întâlnirea cu el. Altfel spus, a începe să-l simţi prezent încă din intervalul absenţei lui.