„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" l6l revine sistematic în discursul evanghelic: fiul risipitor, iconomul nedrept, vameşul, tâlharul (cel de pe cruce), femeia păcătoasă - sunt tot atâtea chipuri ale indigenţei recuperate.1 în cazul de faţă, analogia dintre atacul de noapte al hoţului şi irumperea neaşteptată a Zilei de pe urmă valorifică, în primul rând, câteva certe asemănări: instantaneitatea, imprevizibilul, vulnerabilitatea celui care „nu se aşteaptă" sau aşteaptă nepregătit. Semnificative sunt însă şi deosebirile. Mai întâi e de observat că, în vreme ce în toate celelalte parabole cei care trebuie să vegheze sunt toţi slugi, în Parabola furului cel care „ratează" momentul e stăpânul casei. Rolurile se inversează: hoţul e Fiul Omului, iar stăpânul nevigilent e cel aflat în culpă2; un indiciu rapid al faptului că ierarhiile şi criteriile curente nu sunt relevante pentru evaluarea finală. „A te ţine treaz" (gregoreo ) e o exigenţă universală. Şi stăpânul, şi slugile pot fi prinşi în delict de somnolenţă. Şi unul, şi ceilalţi ar veghea, „dacă ar şti". Dar nu ştiu. Prin urmare, vor fi luaţi prin surprindere. Aici însă intră în joc o diferenţă esenţială pentru a defini „calitatea" aşteptării: nu e sigur că furul va veni, dar e sigur că vremea împărăţiei va veni. Nu vrem să vină fuml, dar vrem să vină Iisus. Cel care aşteaptă un hoţ lucrează cu o ipoteză (indezirabilă). Cel care aşteaptă Ziua de Apoi se mişcă în orizontul unei certitudini (dorite). Revenind, pe de altă parte, la disjuncţia comună dintre tâlhaml rău şi tâlhăritul inocent, vom spune 1. „Eroi imorali" s-a spus. QÎTim Schramm, Kathrin Lowenstein, Unmoralische Helden. Anstofiige Gkichnisse Jesu , Vadenhoeck & Ruprecht, Gottingen, 1986. 2. J. Jeremias, apud C. Blomberg, op. cit., p. 249, n. 59.