l6o PARABOLELE LUI IISUS 91, în versetul 3 - e momentul milei, al bunătăţii Judecătorului, iar noaptea e momentul adevărului. Priveghetorul, cel care aşteaptă, e cel care asumă condiţia interogaţiei încrezătoare, a atenţiei disponibile, a celui aflat pe drum. Iar aşteptarea e anticiparea, la vreme de noapte, a dimineţii, capacitatea de a rămâne în mers, în ciuda suspendării reperelor pe care o aduce cu sine întunericul. £ Furul. Scurta Parabolă a furului (hoţului) pune de asemenea la încercare (ca şi simbolismul somnului şi al nopţii) „coerenţa" monocoloră a simţului comun. Intr-un context în care personajul principal, cel care urmează să vină, cel aşteptat, nu e altul decât Dumnezeu însuşi, recursul la figura categoric negativă a „hoţului" e stupefiantă. Poate fi a doua venire a lui Iisus asemănată cu un atac banditesc, cu o spargere? Ei bine, Evanghelia nu ezită să sugereze că cele două tipuri de evenimente au ceva în comun, „...precum un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului" - se spune în Prima Epistolă către Tesaloniceni (5, 2; cf. şi 2 Petru 3, 10; Apocalipsa 3, 3; 16, 15). Caracterul neaşteptat al Parusiei, survenirea „fără veste" (Luca 21, 34-35) a apoteozei finale, are - s-ar zice - ceva ameninţător: mântuire pentru unii, pedeapsă pentru alţii, beatitudine pentru unii, catastrofă pentm alţii. Dimensiunea dureroasă şi ultimativă a momentului face posibilă analogia cu durerile facerii (şi chin, şi euforie înnoitoare; cf. 1 Tesaloniceni 5, 3) şi cu potopul (Luca 17, 26-27: „Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi în zilele Fiului Omului"). Preocuparea de a „pozitiva" precaritatea, defecţiunea, derapajul sau, în orice caz, de a da negativităţii o şansă