w „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 5, 5, 8). Dar Iisus nu recurge decât rareori la definiţii în albnegru. Noaptea, ca metaforă a lumii căzute, e, în acelaşi timp, spaţiul aşteptării zilei, loc al întâlnirii cu cel aşteptat, ambianţă a întoarcerii stăpânului. Petrecerea de nuntă la care urmează să ia parte fecioarele înţelepte e o petrecere de noapte. Când mirele e de faţă, noaptea capătă o iradiere sărbătorească. E teritoriul manifestării lui Dumnezeu (cf. Exodul ii, 4: „Aşa grăieşte Domnul: «La miezul nopţii Eu voi trece prin Egipt»"). Noaptea are şi conotaţia catastrofei (noaptea vin hoţul, Judecata, moartea), dar şi pe aceea a tainei. „întunericul dumnezeiesc" nu se lasă cuprins, lămurit, de „luminile" raţiunii.1 Apofatismul e tocmai adaptarea minţii la misteml Fiinţei Supreme, la indicibilul ei noptatic. Noaptea e, cu alte cuvinte, unul din modurile de apariţie ale divinului, atmosfera providenţială a speranţei, a credinţei, a rugăciunii. Pe fundalul ei, tocmai ziua, ziua cea de pe urmă, a celei de a doua veniri, poate fi resimţită, paradoxalmente, ca „înfricoşătoare"2. Noaptea e testul veghei (semnalat de rugăciunea Sf. Vasile cel Mare de la începutul miezonopticii: „...Ca să nu fim aflaţi zăcând şi dormind..."), noaptea e, pentru omul căzut, substanţa în măruntaiele căreia se caută adevărul. Ziua (dimineaţa) - spune psalmul 1. Cf. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritene, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, trad. pr. Vasile Răducă, cap. „întunericul dumnezeiesc". Cf. şi versiunea apuseană a nopţii care poate apropia de Dumnezeu (o noapte „mai frumoasă decât răsăritul") la misticul spaniol Ioan al Crucii. 2. Al doilea tropar cântat în prima parte a slujbei de la miezul nopţii sună astfel: „La ziua cea înfricoşătoare gândind, suflete al meu priveghează."