158 PARABOLELE LUI IISUS e, prin definiţie, poziţia somnului), pe scurt a fi înţelept, a alege un mod de viaţă, un tip de angajare care să ţină cont fără încetare de perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu.1 Termenul grecesc folosit aici pentru „înţelept" e phronimos, ca opus lui moros (smintit, nebun). în definitiv, a fi înţelept e „a fi în toate minţile", a fi „deştept", a te „deştepta" la timp, a nu te lăsa „prostit" de autoritatea mundană. Nu există înţelepciune fără participarea astuţiei mentale, a inteligenţei2. Aşteptarea e, în acest sens, atitudinea definitorie a inteligenţei. Să nu ne fetim de cuvinte: slujbaşul care nu realizează că întoarcerea stăpânului e inevitabilă sau fecioarele care se înarmează cu lămpi, dar uită să ia şi ulei pentru aprinderea lor, nu sunt strict nişte inşi neglijenţi, păcătoşi, „nebuni". Sunt, înainte de toate, proşti şi vinovaţi de a fi proşti. Sunt proşti cum suntem cu toţii, atunci când sucombăm, somnambulic, sub grija (şi neîngrijirea) fiecărei zile. Ca şi somnul, noaptea nu trebuie „înnegrită" simplificator. E drept, ea este, de multe ori, o metaforă a obtuzităţii lumeşti, a degenerescenţei interioare, a haosului. „Era noapte", spune Evanghelia lui Ioan (13, 30) pentru a sima, „scenografic", trădarea lui Iuda. Răstignirea se asociază şi ea cu un episod de întuneric (Marcu 15, 33). Pedeapsa supremă e azvârlirea în „întunericul cel mai din afară" (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 13). Parusia, dimpotrivă, e o experienţă aurorală („noaptea e pe sfârşite", Romani 13, 12), un eveniment pregătit pentru cei pregătiţi, pentru „fiii zilei" {cf. 1 Tesaloniceni 1. Cf. K. Snodgrass, op. cit., p. 518. 2. Vom reveni asupra acestei teme, cu referire la Parabola iconomului nedrept {cf. infra, pp. 271 şi urm.)