157 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" Corpus Hermeticum, I, 27) Somnul apare, în acest context, ca analogie a beţiei şi ignoranţei. E „somnul iraţional", asimilabil nu pur şi simplu întunericului, ci unei lumini întunecoase. „Lumina întunecoasă" e o bună definiţie a ispitei: absorbantă ca lumina şi destructurantă ca întunericul. Şi la Matei (26, 38-46) sau la Marcu (14, 34-42) somnul e asociat cu păcatul. Luca (22, 45-46) adaugă o nuanţă aparte: se spune despre apostoli că în grădina Ghetsimani adorm „de tristeţe". Când nu mai e nimic de aşteptat, când speranţa e fisurată, somnul apare ca reflex de apărare, ca adăpost. în această accepţie a sa, somnul e la antipodul aşteptării, iar aşteptarea se defineşte, o dată mai mult, ca esenţialmente tonică, dacă nu chiar ca sursă de bună dispoziţie, de voioşie existenţială. învecinat cu „rătăcirea" {plane) şi cu „închipuirea" {phantasia ) şi întreţinut de „spiritele" aroganţei, minciunii, nedreptăţii, desfrâului, „somnul" e totuna cu pierderea reperelor, cu soluţiile divagatorii şi cu suspensia virtuţilor elementare. Aşa apare, de pildă, în Testamentele celor doisprezece patriarhi, o apocrifă a Vechiului Testament, presupusă a reproduce mărturiile celor doisprezece copii ai lui Iacov către fiii lor.1 A nu dormi înseamnă, prin urmare, a rezista întunericului, a nu rata ocazia (a nu pierde momentul), a fi mereu pregătit pentru moarte sau pentm Judecata Finală, a fi responsabil clipă de clipă, a depăşi tentaţiile centrifugale, a „ţine aprinsă" lumina discernământului, a verticalităţii (orizontala 1. Cf. C.H. Dodd, The Parables of the Kingdom, Nisbet & Co., London, 1936, p. 157, n. 1.