156 PARABOLELE LUI IISUS majestatea ei plină de consecinţe. Somnul devine vinovat numai dacă merge până la părăsirea de sine, până la împietrirea ultimă. Iar acest tip de somn poate surveni şi în timpul stării de veghe. La somnul „diurn“, la cei care trăiesc, zi de zi, în semi-trezia unei conştiinţe adumbrite se referă, mai curând, textele. Sau la cei care se prăbuşesc în somn ca într-un refugiu, ca într-o amnezie auto-indusă, ca într-un teritoriu protejat, cu o aparentă (falsă) capacitate de vindecare. Dar din această stare nu se iese prin simpla demonizare a somnului firesc, sau prin alunecarea într-o îngrijorată nelinişte.1 Nu „trezie" stearpă, ci „trezvie" monahală, nu neodihnă isterică, ci atenţie calmă, dar constantă, purtare de grijă, efort de a fi mereu „în gardă" - iată „obiectivul" parabolelor.2 în toate textele la care ne referim, somnul e, aşadar, mai curând o metaforă a derapajului, a rătăcirii, a in-conştienţei. în această privinţă, Noul Testament e în consonanţă cu o sumedenie de discursuri sapienţiale ale vremii sale, nu neapărat creştine. Iată un exemplu: „O, neamurilor, o, pământenilor care v-aţi dat beţiei şi somnului şi necunoaşterii, încetaţi să vă mai bucuraţi de farmecul somnului iraţional, îndepărtaţi-vă de lumina care este întuneric." („Poimandres", 1. „Noul Testament nu sugerează niciodată că trebuie să trăim în surescitare eshatologică şi în anxietate." (Klyne Snodgrass, Stories with Intent. A Comprehensive Guide to the Parables of Jesus, W.B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, 2008, p. 518. 2. Pentru întreaga problematică a veghei şi somnului, cf. Evald Lovestam, Spiritual Wakefulness in the New Testament, Lunds Universitets Arsskrift, trad. W.F. Salisbury, Gleerup, Lund, 1963.