154 PARABOLELE LUI IISUS laolaltă cu făţărnicii). E inevitabil ca această parabolă să ne vină în minte ori de câte ori slujitorii Bisericii alunecă spre triumfalism, suficienţă, mândrie lumească şi eficienţă lucrativă, ori de câte ori unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil" adoptă tonul şi limbajul discursului omagial: la noi cel puţin, o sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră" cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei - să-şi înflorească portretul. A asmuţi asupra unui slujitor bisericesc, aşadar a unui „rob" al lui Dumnezeu (care a ales prin monahism nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine), toate hergheliile preamăririi lumeşti e a-1 supune unei ispite ucigătoare. e. Somn, Veghe, Noapte. La prima vedere, parabolele pe care le comentăm construiesc pe opoziţia fermă dintre somn şi veghe, şi dintre claritatea zilei şi întunericul nocturn. Trebuie totuşi să observăm că nici somnul, nici noaptea nu sunt monoton „negative", după cum nici simpla insomnie sau perpetuitatea diurnă nu sunt condiţii suficiente (şi cu atât mai puţin optime) pentm a mijloci experienţa aşteptării lucide. în definitiv, toate cele zece fecioare (aşadar şi cele „înţelepte") dorm (cum doarme şi agricultorul din Parabola seminţei care creşte singură), ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că somnul ca atare nu e interzis în mod formal şi, pe de alta, că faptul de a nu dormi nu e, în sine, suficient