„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 153 întrucât, la Matei, Parabola slujitorului credincios şi înţelept se adresează apostolilor, e limpede că „morala" ei are de-a face şi cu rostul şi exigenţele pe care trebuie să le ilustreze clerul, ierarhia bisericească, presupusă a administra corect intervalul „absenţei stăpânului". O confirmă şi exegeza modernă, dar şi cea a primelor veacuri creştine.1 Ni se vorbeşte deci, între altele, despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. (Ca şi în pasajele din 2 Timotei 2, 24 sau Tit 1, 7.) Ei sunt „puşi" (adică au un „mandat", o „delegaţie") să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi Ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sunt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpâni". Ceea ce li se cere e „să dea hrană la timp" celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atât. „Stăpânul" nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolul său, ci i-a făcut „mai mari" într-o activitate subalternă', nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer temporar de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune" care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi. Comportamentul de vătaf brutal, ademenit de plăcerile şefiei, se plăteşte cu viaţa şi cu sufletul (vinovatul va fi „despicat în două" - spune textul - şi azvârlit în iad, 1. Cf. Sf. Irineu, Adversus Haereses, cartea IV, 26, 5, sau Tertullian, Adversus Marcionem, cartea IV, 29, 9, apud Christine Gerber, „Es ist stets hochste Zeit (Vom treuen und untreuen Haushalter)", în R. Zimmermann, Kompendium..., ed. cit., p. 170.