152 PARABOLELE LUI IISUS „robi“ (ai lui Dumnezeu). Nu e o condamnare la servilitate. E un fel de a spune că „spaţiul" pe care robul îl percepe deasupra sa e mai înalt decât cel la care se raportează „sus-puşii“. Robul are mai mult „spaţiu de creştere" decât stăpânul, mai mult loc pentru aspiraţie şi speranţă. A fi rob e a avea, prin însăşi situarea ta, deprinderea de a privi în sus. Iar aşteptarea nu e altceva decât facultatea de a te mişca privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte. Să adăugăm că o formă tradiţională a aşteptării e însăşi rugăciunea şi că nimeni nu ştie să roage şi să se roage mai bine decât robul, când se află dinaintea stăpânului său. Evident, nu e suficient să fii rob ca să intri în posesia secretului salvator al aşteptării. Robia are şi ea întunericul ei, inerţiile ei, opacitatea ei, dacă nu depăşeşte condiţia somnolenţei, a supunerii statice.1 în avantaj e doar „robul care veghează", robul care nu se lasă ispitit de somn, mai cu seamă când stăpânul lipseşte. Robul acesta, care rămâne treaz şi îşi îndeplineşte toate îndatoririle, va fi tratat, la întoarcerea stăpânului, ca un oaspete privilegiat: stăpânul însuşi „se va încinge" şi îl va servi la masă. Cu alte cuvinte, cel care aşteaptă devine, la capătul aşteptării, una cu obiectul aşteptării sale. Devine „stăpân": slujind, binemerită să fie slujit. Aşteptarea se recomandă, o dată mai mult, în acest pasaj, drept asumarea consecventă a unui statut paradoxal: smerenie şi autoritate, dămire şi dar, robie şi putere. 1. B.T.D. Smith ( The Parables of tbe Synoptic Gospels. A Criticai Study, Cambridge, University Press, 1937) citează (p. 105) un proverb evreiesc, după care „din zece măsuri de somn date lumii, robii au primit nouă, iar restul oamenilor una".