„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" IŞI în afara lui, în certitudinea imediatului şi în incertitudinea perspectivei ultime, în liniştea funcţională a cotidianului şi în neliniştea zilei de pe urmă. S-ar zice că parabolele aşteptării cer insului care se află în condiţia de a aştepta o „calificare" ieşită din comun, o structură aparte: el trebuie să reziste unei solicitări contradictorii, unei „dedublări" riscante; trebuie, în fond, să fie deopotrivă prezenţi n lume şi absent din ea, să consimtă la destinul său pământesc, ştiind însă că e vorba de un destin de tranzit. A fi „între oameni" şi a fi, totodată, „cu Dumnezeu" nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui. Textele nu încurajează, totuşi, vreo formă de „excepţionalism". Ceea ce ni se cere nu este să avem „geniul" aşteptării, ci, dimpotrivă, umilitatea ei. Ni se cere să nu ne instalăm, confortabil şi suficient, în „subînţelesurile" vieţii curente, să nu acordăm „actualităţii" dimensiuni monumentale. Ni se cere - cu un cuvânt atribuit lui Iisus în Evanghelia după Toma - să fim „trecători". Nu întâmplător, „eroii" aşteptării sunt aleşi în aşa fel încât să ilustreze categorii sociale socotite, în contextul epocii, modeste, dacă nu inferioare: sclavi, fete oarecare din escorta nuntaşilor, portari. (In ierarhia romană a sclavilor, portarul ostiarius - se afla pe una din cele mai de jos trepte. La fel în ordinele monahale ale Europei Occidentale.) Acestea sunt „modelele" care ni se propun. Ni se propune postura slujitorului, a însoţitoarelor, a paznicului de la intrarea în gospodărie. Dezmoşteniţii ştiu mai multe despre aşteptare decât regii. Pentru că au o conştiinţă mai ascuţită a propriei inanităţi, a inconsistenţei lor existenţiale, a puţinătăţii lor. în nenumărate locuri din Sciptură, credincioşii sunt numiţi