150 PARABOLELE LUI IISUS pe un fond de incertitudine, a fi „exact“ într-un context nesistematizabil şi nemăsurabil - aceasta este regula de viaţă pe care Iisus o recomandă ucenicilor. A fi prezent „aici", fără să fii nici o clipă absent din „dincolo" e un exerciţiu spiritual universal. Repetarea Numelui divin, rugăciunea continuă a inimii, sau măcar o scurtă privire aruncată, la miezul zilei, spre cer se regăsesc în arsenalul „tehnic" al tuturor religiilor. Un rol asemănător poate avea referinţa constantă la perspectiva morţii sau „trezia" constantă a interogativităţii. Prin ele, planimetria vieţii zilnice capătă dimensiunea unui „joc secund" tonifiant. Cotidianul rămâne integral asumat, dar se lasă absorbit totodată şi în alt registru, echivalent unei „ieşiri din scară", unei „rupturi de nivel". Plafonul imanent se deschide, făcând loc unui „zbor invers", restaurator.1 S-ar spune că cel care aşteaptă are vocaţia bilocaţiei. E prezent şi în imediat, şi în transcendenţă. Cum spune Kierkegaard, „...aşteptarea fericirii cereşti reuşeşte ceea ce altfel pare imposibil, anume să fie în două locuri deodată: lucrează în ceruri şi de asemenea şi pe pământ".2 d. Cel care aşteaptă pare, aşadar, să fie înzestrat cu o virtute rară şi subtilă: virtutea de a trăi simultan în timp şi 1. D.T. Suzuki, întrebat cum e când atingi satori, experienţa zen a „trezirii", a răspuns: „Este exact ca experienţa cotidiană obişnuită, numai că eşti cam cu cinci centimetri deasupra pământului." Despre „a merge pe aer", sau „a călări vântul" în spaţiul buddhist, cf. Alan W. Watts, Tire Way of Zen, Penguin, New York, 1974, pp. 41-42 (trad. rom.: Calea Zen, trad. de Iulia Waniek, Humanitas, Bucureşti, 2012). 2. Soren Kierkegaard, Opere, III, trad. din daneză de Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 328.