„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 149 trece". Regula vieţii în vremelnicie, spune Agamben, pornind de la textul paulin, e viaţa „ca şi cum nu" ( hos me), „ca şi cum nu" e viaţă adevărată, viaţă întreagă. E regula însăşi a aşteptării. între „timpul mic" şi „timpul mare" există complementaritate, dar şi o misterioasă contradicţie. Cel instalat (temporar) în ciclul terestru ştie că el se va încheia „pe neaşteptate", fie că e vorba de a doua venire a Celui Aşteptat, fie că e vorba de finalul contingent, adică de moartea individuală. Aşteptarea este, cu alte cuvinte, un mod de a conlucra cu „neaşteptatul", o neîntreruptă raportare la inanticipabil. întrucât Cel Aşteptat vine pe neaşteptate, singurul fel în care poţi obţine întâlnirea cu El este să faci din posibilul surprizei, din arbitrarul neaşteptatului, substanţa aşteptării Sale. Numai cel care aşteaptă, mereu treaz, e pregătit pentm ceea ce vine pe neaşteptate. Cel care aşteaptă suspendă, de fapt, caracterul „neaşteptat" al venirii „pe neaşteptate".1 Această paradoxală situaţie e sporită şi de contrastul dintre impredictibilul venirii Celui Aşteptat şi imperativul „punctualităţii" în distribuirea hranei, transmis de „stăpân" slujitorului pus să-i administreze gospodăria în absenţa sa. Nu ştim când se întoarce „Domnul", dar, până una alta, trebuie să ne îndeplinim îndatoririle „la timp" (en kairo). A fi riguros 1. Moises Mayordomo citează (în R. Zimmermann, Kompendium. . ., ed. cit., p. 499) o istorioară rabinică din secolul II d. Hr. pe aceeaşi temă: „Rabinul Eliezer spune: pocăieşte-te cu o zi înainte de moartea ta. Dar ucenicii săi l-au întrebat pe Rabinul Eliezer: Cum poate să ştie un om în ce zi va muri? Rabinul le-a răspuns: tocmai de aceea ar trebui să te pocăieşti încă de azi; poate că mâine mori."