148 PARABOLELE LUI IISUS singur, şi timpul lui Dumnezeu, în care eşti însoţit. A te raporta la timpul împărăţiei e a trăi deopotrivă viaţa agricultorului şi a seminţei, a te redefîni, clipă de clipă, în termenii posibilului tău, a contempla fiecare zi ca pe latenţa unei încolţiri. O distincţie lămuritoare în perimetrul temporalităţii face Giorgio Agamben, într-un scurt eseu intitulat „Biserica şi împărăţia"1. Ne mişcăm, deopotrivă, în trei registre ale timpului: timpul cronologic (liniar, omogen, potenţial infinit), timpul apocaliptic (timp al sfârşitului timpului, al ultimei zile, al mâniei) şi timpul mesianic, care se situează în desfăşurarea timpului cronologic, dar se defineşte printr-o constantă raportare la timpul apocaliptic. Timpul mesianic este „o transformare calitativă a timpului trăit", un fel de a traversa „ziua de azi" din perspectiva „zilei care va veni". Cu alte cuvinte, el implică asumarea vremelniciei ca vremelnicie, parcurgerea ei ca pe un interval care există şi nu există, ca pe un real secund, fără altă consistenţă ontologică decât aceea pe care i-o dă disoluţia lui finală. Timpul mesianic e timpul aşteptării. Agamben citează, în acest sens, un tulburător pasaj din 1 Corinteni 7, 29-31, despre modul în care ar trebui să funcţionăm într-un context al „vremii care se scurtează": să te întristezi ca şi cum nu te-ai întrista, să te bucuri ca şi când nu te-ai bucura, să ai ca şi cum n-ai avea: „...cei ce se folosesc de lumea aceasta" să se folosească de ea „ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia 1. Cf. Giorgio Agamben, Prietenul şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 55-68.