147 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" tot timpul, timpul întreg. Timpul lumii ocultează timpul împărăţiei, adică timpul mare. Evidenţa istorică dislocă inevidenţa eshatologică. Or, parabolele hristice îşi propun tocmai să reaşeze conştiinţa individuală în cadrele timpului total. Nu să anuleze imediatul, ci să-l reaşeze şi să-l „dezlege". Prezentul devine mai adevărat, dacă e trăit de la o anumită depărtare, dacă se decupează pe un fundal de „inactualitate". Cine trăieşte prezentul doar ca prezent1, fără dimensiunea seminală a timpului mare, fără o referinţă constantă la timpul împărăţiei, încetează să mai fie o prezenţă, adică îşi lasă prezentul nelocuit. Ca un agricultor care, culcându-se şi trezindu-se „automat", fără să fi semănat nimic, devine o simplă vietate în metabolismul ogrăzii proprii. Cea mai bună investiţie a libertăţii în intervalul dintre început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul zilei cu timpul împărăţiei; timpul care ţi s-a dat, cu Sursa din care ţi s-a dat timpul. Trebuie, aşadar, să trăieşti simultan în cele două registre ale timpului: timpul tău, în care eşti i. Dan Otto Via (Die Gleichnisse Jesu: ihre literarische und existenţiale Dimension, Chr. Kaiser Verlag, Munchen, 1970, p. 124) e îndreptăţit să vadă în parabola seminţei care creşte singură o reflecţie despre sensul „prezentului". Prezentul, spune el, ca timp şi spaţiu al vieţii, e un dar. El nu trebuie însă epuizat printr-o străduinţă crispată de a „realiza" viitorul. Rămâne întotdeauna loc şi pentru somn. . . Pe de altă parte, orice dar implică o exigenţă. Prezentul trebuie trăit sub specia iminenţei (, Dringlichkeit ), adică în perspectiva unui final care poate veni pe neaşteptate. Singura obiecţiune pe care o am este că Dan Otto Via accentuează prea apăsat asupra „finalului" ca „viitor". Din punctul meu de vedere, prezentul trebuie trăit sub specia împărăţiei, care nu e în viitor, ci este, după întrupare, deja prezentă.