146 PARABOLELE LUI IISUS aşteptăm împlinirea ei. Ni se cere să introducem în ciclul secund al vieţii noastre - repetitiv şi, ca atare, previzibil dimensiunea ciclului mare: altfel spus, să cultivăm încrederea şi răbdarea. Aceasta este „înţelepciunea agricultorului". El are: 1. încredere în dezvoltarea autonomă („automată", automate, spune textul grecesc) a seminţei, deşi nu o pricepe şi nu o poate influenţa, şi 2. ştie să trăiască aşteptând, să doarmă şi să se trezească destins, ca unul care nu se îndoieşte de legătura inevitabilă dintre semănat şi seceriş1. între clipa decisivă a însămânţării şi clipa inconturnabilă a culesului e spaţiul libertăţii sale. O libertate care nu poate face abstracţie de ritmurile „naturii" (ziua şi noaptea), dar o libertate în al cărei subsol se mişcă lent şi ascuns o întreagă cosmogonie. încredere, răbdare şi ritm, aceasta este „tehnica" de aşteptare a ordinii finale. Aceasta este „respiraţia" libertăţii omeneşti. Ea nu are nimic de-a face nici cu zelul insomniac, nici cu vreo amorţeală utopică. Parabola vorbeşte, prin urmare, despre două feluri de timp: timpul mare, ceresc, al arcului dintre început şi sfârşit, şi timpul mic, pământesc, al cadenţei zilnice. Timpul cel mare nu e la capătul timpului mic, nu e revărsarea viitoare a efememlui în eternitate. Timpul mare lucrează deja, nevăzut, dar sigur, la temelia timpului mic. Cu alte cuvinte, el e deja prezent. Problema este că, în mod obişnuit, noi nu suntem prezenţi în el. Conştiinţa comună trăieşte doar într-o jumătate a timpului şi crede că această jumătate este 1. Filipeni 1, 6: „...încredinţat fiind eu de aceasta: cel care a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt. . .“