i45 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" fecundă şi apoteoză apocaliptică, dintre prima carte a Scripturii şi cartea ei ultimă. Pe fundalul cosmic al acestui spectacol, se desenează, pe de altă parte, ciclul minor al vieţii cotidiene, al destinului individual: ciclul zilei şi nopţii, al somnului şi al stării de veghe. Ciclul dintâi, care descrie traseul dintre Alfa şi Omega, are o amploare de natură să-l facă imperceptibil. Nu-1 putem măsura. Nu trăim în desfăşurarea lui. E de observat, de altfel, că, între cele două capete ale lui (care, de fapt, se suprapun, căci sfârşitul e deja prezent în episodul inaugural, aşa cum recolta e deja prezentă în sămânţă), intervalul e obscur şi incontrolabil. La suprafaţa acestui interval se află istoria, care însă nu se legitimează şi nu se explică decât prin ceea ce se petrece în ascunsul ei. Acolo, în ascuns, „se face“ istoria. „Realitatea" nu e decât camuflajul unei subterane germinative, chipul exterior al unui proces de „coacere", cu alte legi şi alte orizonturi decât cele presupuse îndeobşte. Dincolo de istoria factuală sau, mai exact, dincoace de ea, are loc evoluţia unei virtualităţi spre propria ei actualizare: parcursul, plin de consecinţe, al unei însămânţări. Dacă te situezi strict în perimetrul temporal al ciclului mic, nu poţi vorbi de un sens al istoriei, cum nu poţi vorbi de sens în general. „Sensul" se construieşte după o regulă strictă, dar inefabilă. Nu „îl dai": participi la constituirea lui, chiar dacă, asemenea semănătorului, „nu ştii cum". Sensul istoriei şi al universului creat nu poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula revelată a acestui „credit" este „împărăţia lui Dumnezeu" şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să