144 PARABOLELE LUI IISUS Pe de altă parte, focalizarea tenace asupra unei activităţi precis definite, de natură să umple intervalul dintre clipa prezentă şi apariţia viitoare, neştiută, a celui aşteptat, nu trebuie să se ia pe sine drept scop. Ea este „metabolismul" aşteptării, conţinutul ei, dar nu are un sens autonom. Fapta nu trebuie, cu alte cuvinte, să obnubileze ţinta aşteptării, să uite, vreun moment, de orientarea ei transcendentă. Ea va fi, în acelaşi timp, aplicată şi desprinsă de imediat, eficientă şi gratuită, atentă simultan la efectul ei pragmatic şi la cerul translucid pe care se proiectează. Aşteptarea se întreţine prin faptă, dar fapta se legitimează prin fondul ei, incoruptibil, de aşteptare. A cădea, monomaniac, în mecanica „productivităţii", a te epuiza în execuţie oarbă, decerebrată, fără dialog cu depărtarea şi cu zenitul, e a te sustrage întâlnirii cu cel aşteptat, adică a nu-1 mai aştepta. Te apuci de lucru pentru a acoperi înţelept intervalul pe care îl ai în faţă şi rămâi apoi prizonier în interval. Uiţi raţiunea pentru care te-ai mobilizat. Te plafonezi în „aici", pierzând dimensiunea totodată relativizantă şi salutară a lui „dincolo". Trăieşti în imediateţea timpului cotidian şi ratezi „timpul cel mare" al sorocului eshatologic. Cu alte cuvinte, înlocuieşti expectativa seminală prin cronologie stearpă. c. Parabola seminţei care creşte singură se referă, în numai patru versete, tocmai la raportul dintre cele două registre ale timpului, cu care se împleteşte (sau ar trebui să se împletească) viaţa celui care aşteaptă. Ni se vorbeşte, pe de o parte, despre marele ciclu al însămânţării şi recoltei, un ciclu care evocă relaţia dintre început şi sfârşit, dintre origine