„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 143 ordine interioară decât legiferările instituţiilor curente, cu abundenta lor „prezenţă" în imediat. b. Din parabolele aşteptării rezultă însă că aşteptarea nu e o formă de pasivitate, de moţăială flască, petrecută cu ochii spre orizont. Nu ni se cere „să ne ocupăm cu aşteptarea", să practicăm aşteptarea în sine, inertă şi inarticulată. Ni se cere să aşteptăm slujind, asumând o activitate utilă, îndeplinind o îndatorire, o sarcină. Aşteptarea adaugă mereu faptului de a aştepta o bună administrare a timpului parcurs în aşteptare. Plecând, „stăpânul" lasă „fiecăruia lucrarea lui" (Marcu 13, 34): „portarul" trebuie să fie oricând gata să deschidă poarta, slujitorul pus peste celelalte slugi trebuie „să le dea hrană la timp" (Matei 24, 45; Luca 12, 42). Intervalul rezervat aşteptării nu tolerează netrebnicia, iresponsabilitatea, abuzul faţă de semeni, nepăsarea, supensia oricărei rigori, necredinţa, bazate, toate, pe anticiparea imatură a unei infinite amânări a sorocului. Mai mult: când vorbim despre a face cum trebuie ceea ce ţi s-a dat de făcut, trebuie să avem în vedere nu o hărnicie difuză, o specie de activism surescitat, ci capacitatea de a te concentra pe oficiul particular care îţi revine, pe lotul tău specific, pe ceea ce ţi s-a delegat ca „sarcină". Poţi avea tot soiul de virtuţi şi tot soiul de „vrednicii". Dacă nu faci lucrul anume pentru care eşti chemat, eşti pasibil de cea mai severă corecţie. Degeaba s-ar îndeletnici „portarul" cu treburile altora: va fi judecat numai pentm performanţa care i-a fost cerută.1 1. Cf. Charles W.F. Smith, The Jesus of the Pambles, ed. cit., p. 176.