142 PARABOLELE LUI IISUS date în aşa fel încât să solicite iniţiativa, decizia, libertatea, capacitatea de participare a celor „prezenţi11. Dumnezeu nu poate fi prezent în lume aşa cum e „prezentă" în lume lumea însăşi şi făpturile ei. Prin raportare la modul prezenţei noastre, prezenţa Lui e de tipul absenţei, după cum faţă de modul prezenţei Lui, prezenţa noastră e, de asemenea, o specie a absenţei, dacă nu a nefiinţei. Starea firească a lumii create aceasta este: Creatoml e „absent" de pe scena creaturilor sale, iar creaturile sunt absente de pe scena, transcendentă, a Creatorului. Am fost „alungaţi" din raiul Lui şi L-am alungat din „locuinţa" noastră. Numai că - ni se spune - această „excomunicare" reciprocă, această centrifugalitate instalată între lumesc şi supralumesc, e episodică, întmparea e pecetea unei ireversibile reîntâlniri. Dar reîntâlnirea trebuie aşteptată. Nu trebuie să ne ia pe nepregătite, somnolenţi, netrebnici, nedichisiţi, îndărătnici. Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi, câtă vreme Cel Anunţat e absent. E un fapt că nu suntem obişnuiţi să ne organizăm viaţa în funcţie de repere absente. Avem nevoie de un marcaj ferm, de trasee previzibile, de reguli fixe. în această privinţă, legile naturii şi armătura juridică a comunităţii ni se par infinit mai „utile", mai „de bun-simţ", mai adecvate din unghi pragmatic decât suspensia unei „aşteptări" fără etape planificabile. Legea credinţei nu e, propriu-zis, o „lege". E o opţiune. Un „semn" către orizont, o deschidere care îşi produce reperele din propria ei tenacitate, din parcursul pe care îl instituie. Miracolul este că această „deschidere" (către o absenţă pe cale de a „surveni") e în mai mare măsură născătoare de