„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 141 promisiune. A fi credincios nu e a te mişca teleghidat în limitele unei dogme şi ale unei „legislaţii" imediate, ci a evolua liber în cadrul unui „proiect", asumat fără constrângerea unei „prezenţe" autoritare. Nu ţi se spune ce să faci, nu ţi se impune o adeziune de tipul înregimentării. Accepţi, în mod lucid, că trebuie să creditezi posibilul adevărului, nu ecuaţia lui stearpă. Accepţi că nu ai acces direct la sensul lucmrilor, la misteml angrenajului lor, la înţelesul binelui şi al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aştepţi. Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta. Cu alte cuvinte, aşteptarea este - dacă ni se îngăduie acest barbarism - prezentificarea inactualului, substanţierea unui imediat potenţial. Prin aşteptare, eşti, într-un anumit sens, creatorul Creatorului tău. Parabolele pe care le avem în vedere configurează tema aşteptării, livrând suficiente detalii pentru a nu lăsa loc unor vagi manevre sentimentale sau speculative. a. Mai întâi, toate ne spun că nu e vorba de o aşteptare nebuloasă, de „presentimente", visătorie, „intuiţii" difuze. Cei care aşteaptă ştiu ce şi pe cine aşteaptă. Aşteaptă sosirea mirelui (Fecioarele nebune) - ceea ce face parte dintr-un rimai precis şi concret - sau aşteaptă reîntoarcerea acasă a stăpânului, o reîntoarcere anunţată chiar de el şi care, deşi greu de anticipat temporal, este inevitabilă. Faptul de a fi „absent" nu este, deci, actul unei entităţi „închipuite", al unei presupoziţii fără contur, al unei realităţi indefinite. Iar cel care aşteaptă nu investeşte într-un eveniment obscur sau într-un personaj ipotetic. Şi personajul, şi (re)apariţia lui sunt date. Dar sunt date în modalitatea absenţei. Sunt