140 PARABOLELE LUI IISUS Doamne, deschide-ne! Iar el, răspunzând, le-a zis: Adevăr vă spun, pe voi nu vă ştiu! Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni. Sămânţa care creşte singură Marcu 4, 26-29: Şi zicea: „Aşa este împărăţia luiDumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum. Că pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul. “ în toate parabolele care invită la veghe şi priveghere, la aşteptarea neodihnită a celui plecat, intră în joc tema absenţei şi a felului în care poţi şi trebuie să-ţi organizezi viaţa, având ca reper însăşi absenţa celui aşteptat. Ce faci în intervalul de timp (nedeterminat) care te separă de reîntoarcerea „stăpânului"? într-un anumit sens, aceasta este situaţia fondatoare a credinţei, a oricărei credinţe. Credinţa nu lucrează cu certitudini imobile, nu se raportează la tranşante „vecinătăţi" orientative, nu construieşte pe evidenţe. Ea este, dimpotrivă, un pariu pe inevidenţă, un mod de a trăi în lipsa garanţiilor ultime, în tensiunea unei expectative fără termen. Credinţa merge pe încredere, speranţă, arvună şi răbdare. Ea practică receptivitatea dinaintea unei instanţe care nu afirmă şi nu se afirmă imperios. E dialog calm cu o