134 PARABOLELE LUI IISUS aşa cum putea fi el auzit şi citit de auditoriul contemporan cu ea, trebuie să avem mereu în vedere faptul că ea e gândită pentm a spune ceva şi dincolo de timpul rostirii ei. Iisus vorbeşte, desigur, celor din preajmă, dar, în acelaşi timp, vorbeşte şi celor din „preajma" atemporală a adeziunii la El şi la problematica misiunii Sale. Hermeneutul are de instituit un sens valabil şi util pentm cititorul de azi \ El nu va urmări comemorarea unui adevăr „de altă dată“, ci fructificarea în imediat a unui adevăr fără patină circumstanţială, a unui „model" parabolic oricând actualizabil. Din acest punct de vedere, Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei e o parabolă a răspunderii pe care orice căpetenie religioasă o are pentru „turma" care i-a fost dată în grijă. Orice ierarh poate fi tentat de o „vrednicie" nevrednică. De preluarea în contabilitate proprie a „rodului" obţinut, de blocaj intr-un simţ „gospodăresc" imanent, cu obnubilarea treptată a simţului pentru Cel care i-a delegat gospodăria. Simone Weil deplânge, la un moment dat, tendinţa unor reprezentanţi ai clerului de a pune Biserica în locul lui Iisus1 2. Din transparenţă care să deschidă către mesajul fondator al credinţei lor, ei devin „piatră de poticnire": deviază receptivitatea enoriaşilor de la „Dumnezeul Cel Viu" către suficienţa unei instituţii. Autoritatea hristică, a „moştenitorilui" care se dăruieşte, e înlocuită cu autoritatea pământească a moştenitorului care acumulează şi dispune de moştenirea lui, ca de o posesiune privată. E replica terestră a răzmeriţei provocate în ceruri de îngerii căzuţi. Căzuţi pentm că, fiinţe create, au vmt să uzurpe autoritatea Creatorului. 1. Cf. A. Hultgren, op. cit., p. 374. 2. S. Weil, Lettre ă un religieux, Gallimard, Paris, 1951.