„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 12 7 unui asemenea episod duce, de regulă, de la „umbră" la „întuneric". E ceea ce se întâmplă cu lucrătorii nevrednici ai viei. La prima vedere, ei nu par să fie decât simpli contestatari ai autorităţii existente. în realitate, fac mult mai mult: substituie autorităţii legitime o autoritate fără temei în ea însăşi şi anume propria lor autoritate. A nu accepta nici o autoritate înseamnă, de obicei, a accepta totuşi una: autoritatea personală. Căci nu poţi contesta ceva în numele a nimic. Podgorenii nu sunt anarhişti. Sunt insurgenţi aflaţi în serviciul profilului şi profitului propriu, devenit idol. Nu practică doar suspendarea autorităţii, ci înstrăinarea ei, transferul prerogativelor ei asupra unei autorităţi fără autoritate: Eul sufocat de el însuşi şi, prin aceasta, uşor confiscabil de „autoritatea întunericului" ( cf. Apocalipsa 17, 13). Refuzând să lucreze pentru proprietaml viei, ei sfârşesc prin a nu mai lucra nici pentru ei înşişi. Dimpotrivă, îşi asigură un final catastrofal, o „criză" letală, de natură să favorizeze „ceasul" răului. c. Fiul şi piatra din capul unghiului. S-a discutat îndelung despre sensul citatului psalmic de la sfârşitul parabolei (Psalmi 118, 22). Exegeza s-a blocat, întru câtva, pe trei direcţii: a. Discontinuitatea dintre parabola propriu-zisă şi citat. E drept că ne aflăm dinaintea unui caz special: parabola lucrătorilor nevrednici ai viei e singura din întregul corpus neo-testamentar care se încheie cu un citat. O anumită tensiune între părţile ei e de necontestat: parabola valorifică o