125 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" relaţie cu ei, dobândindu-şi „greutatea" prin tocmai aportul lor (cu alte cuvinte are nevoie să fie „investită", delegată, nu numai de sus în jos, ci şi de jos în sus), şi - ceea ce o face unică - e dispusă să se afirme prin sacrificiu, adică prin anulare de sine: e o Atotputernicie gata să se confrunte cu experienţa înfrângerii, a neputinţei.1 Cel care se supune unei asemenea autorităţi îi va imita metabolismul. îşi va găsi identitatea în chiar faptul de a şi-o fi suspendat, se va recunoaşte pe sine ca autoritate, recunoscând autoritatea legitimă care îl solicită. Altfel spus, va căpăta autoritate în clipa când va recunoaşte, ca fiind suverană, o alta. Autoritatea recunoscută se va răsfrânge asupra celui care o recunoaşte, şi se va regăsi în el în acelaşi moment în care el se va regăsi în ea. A dobândi autoritate în plan spiritual e a accepta să găzduieşti instanţa autorităţii supreme, mai exact a descoperi că eşti, în adâncul tău, totuna cu ea, loc al prezenţei ei, „locuinţă" a ei. Cunoaşterea sinelui propriu se împlineşte în tocmai ieşirea din sine a sinelui, în întâlnirea lui cu eminenţa sa fondatoare.2 Atingi, astfel, 1. Cf. Reinhard Feldmeier, op. cit., p. 21: „die machtvolle Ohnmachf (neputinţa plină de putere) pe care o exprimă crucifixul, în contrast cu imaginea zeului invulnerabil din Grecia antică. Cf. şi cele două tipuri de apariţie a lui Iisus în scrierile profeţilor: în umilinţă (Isaia 53, 7) şi în slavă (Daniel 2, 31 şi urm.). 2. Cunoaşterea de sine e, paradoxal, coborâre în locul intimisim al inimii, al cărui conţinut nu e Eul propriu, ci Creatorul însuşi. Cf. şi referirile misticii islamice la as-sirr, misterul interior în care sălăşluieşte Dumnezeu. „Cunoaşte-te pe tine însuţi11 înseamnă, în acest context, „Cunoaşte-ţi stăpânul11. (Vezi, între altele, Titus Burckhardt, Introduction aux doctrinei esoteriques de l’Islam, Dervy-Livres, Paris, 1969, p. 133).