124 PARABOLELE LUI IISUS „receptivităţii" sale. De altfel, textele evanghelice vorbesc adeseori despre autoritate ca despre o virtute delegată. Iisus însuşi şi-a primit întreaga autoritate („în cer şi pe pământ") de la Tatăl (Matei 28, 18; Ioan 5, 27; 17, 2). Orice specie a autorităţii se validează, în ultimă instanţă, prin mandat divin: şi cea a conducătorilor seculari (Ioan 19, 10-11; Romani, 13, 1-3), şi cea a îngerilor (14, 18), şi cea a apostolilor (Matei 10, 1; 2 Corinteni 10, 8; 13, 10). Stăpânul poate conferi „împuterniciri" speciale (autoritate) şi slugilor (Marcu 13, 34; Luca 19, 17), iar în orizontul Apocalipsei se dau „puteri" discreţionare morţii şi tuturor flagelurilor (6, 8; 9, 3, 10). Prin urmare, „prinţul acestei lumi" este şi el o sursă posibilă de „autoritate": „autoritatea întunericului", a diavolului ( exousia tou skotou, tou satana) (Luca 22, 53; Fapte 26, 18; Coloseni 1, 13; Efeseni 6, 12; Apocalipsa 13, 2), în luptă îndârjită cu aceea a Mielului, asociată luminii (Apocalipsa 18, 1). De altfel, diavolul, în încercarea sa de a-1 ispiti pe Iisus, găseşte potrivit să iniţieze, între altele, un joc al autorităţii. Adversarul ştie că prestigiul şi avantajele posturii dominatoare constituie o tentaţie căreia nu i se rezistă uşor. Din vârful unui munte, el oferă interlocutorului său „stăpânirea şi slava" tuturor împărăţiilor lumii (Luca 4, 5-7). Autoritatea poate fi, aşadar, impură, negociată interesat şi, la limită, cumpărată (cf. Fapte 8, 18-20). Nu e o „calificare" în sine. Autoritatea pe care o întruchipează Iisus se deosebeşte însă de toate celelalte tipuri de autoritate (şi se situează deasupra lor - cf. Coloseni 2, 6) prin câteva atribute inconfimdabile: vrea să fie, cum spuneam mai devreme, asumată în mod liber de cei cărora li se adresează, se configurează în strictă