123 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" Imaginea neo-testamentară a autorităţii nu e niciodată conotată autoritar. Când Iisus „menajează" opacitatea „celor din afară" o face tocmai pentru a nu le limita libertatea, fie ea şi libertatea de a nu-1 asculta. La fel, când avertizează asupra „minunilor" înşelătoare ale falşilor profeţi (Matei 24, 24; Marcu 13, 22; 2 Tesaloniceni 2, 9) sau când îi dojeneşte pe cei care, pentru a crede, vor „semne şi minuni" ( terata ) (Ioan 4, 48). A convinge prin miracole este, pentru El, o înşelătorie, un mod nefiresc de a induce supunere. Autoritatea adevărată e cea pe care o recunoşti în mod liber. Nu e - ca să vorbim în termenii lui Max Weber nici autoritatea legii, nici cea a cutumei (tradiţiei), nici cea a carismei personale sau a unei competenţe livreşti (ca aceea a „cărturarilor"). E autoritatea pe care o alegi. Căreia îi răspunzi, căreia îi faci credit. Nu ea ţi se impune samavolnic, prin dictat, ci tu eşti acela care o investeşte, care o configurează ca autoritate. Stăpânul viei nu uzează de forţă decât la urmă, când toate încercările de dialog sunt definitiv eşuate. Până atunci, răbdarea Sa frizează inexplicabilul: e mereu în postura celui care emite apeluri încrezătoare (mai multe rânduri de mesageri, printre care fiul său „cel iubit"), e mereu cel care cere o recunoaştere echitabilă. O cere, nu o instituie în mod unilateral. Admite, iarăşi şi iarăşi, lipsa de ecou, ostilitatea, violenţa. E un exemplu paradoxal de autoritate care se amână pe sine, în speranţa unei reacţii adecvate, a unei consimţiri binevoitoare. Tot astfel, Iisus are autoritate asupra auditorilor săi numai în măsura în care auditorii săi îi confirmă şi îi „hrănesc" autoritatea. Un fel de a spune că are atâta autoritate câtă i se oferă. E unul dintre misterele