122 PARABOLELE LUI IISUS conotaţii antipatice. Să amintim contaminarea deformatoare pe care ea a suferit-o dinspre conceptul puterii. Orice putere politică e potenţial nelegitimă, prin urmare orice invocare a autorităţii e potenţial castratoare, nedemocratică, vinovată. Instituţiile, de la Biserică la Stat, de la Şcoală la Justiţie, sunt pândite, toate, de riscul autoritarismului. Părinţii tind să fie prea autoritari cu copiii, bărbaţii - prea autoritari cu femeile, profesorii - prea autoritari cu elevii. Conceptul autorităţii a alunecat, pe nesimţite, spre statutul ingrat al unui antonim al libertăţii. El pune în pericol drepturile omului, imperativul egalităţii sociale, autonomia persoanei. Poate şi merită el să fie „reabilitat"? Să ne întoarcem la textul parabolei şi la contextul evanghelic. Autoritatea „stăpânului" viei (numit ca atare doar la Matei: oikodespotes) e, în primul rând, autoritatea celui îndreptăţit prin lege ca deţinător al pământului, autoritatea conferită de proprietate. La Matei şi la Marcu se adaugă îndreptăţirea celui care a investit in proprietatea sa: a împrejmuit-o, a înzestrat-o cu teasc şi turn, a pregătit-o pentru exploatare, cu alte cuvinte a „creat-o" ca dispozitiv fertil. „Stăpânul" (analog al lui Dumnezeu) are deci, de partea sa, autoritatea ordinii şi a creaţiei.1 El face posibil şi garantează „rodul", ca expresie a bunei rânduieli a lumii. E temelia viei şi a câştigului vierilor. Vierii însă vor beneficiul întregii construcţii, fără a accepta temelia. Cu alte cuvinte, vor să construiască pe nisip şi nu pe stânca autorităţii legitime care i-a înfiinţat. i. Cf. Romani 9, 21, unde se invocă autoritatea olarului asupra lutului, aşadar, a creatorului asupra lumii create.