„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 121 termen ( exousia ) apămse în trei pasaje anterioare (Matei 7, 29; Marcu 1, 22; Luca 4, 32), nu însă ca subiect de interogaţie suspicioasă, ci ca atribut impunător al discursului hristic: Iisus, spre deosebire de „cărturarii" din jur, vorbeşte - spune textul - ca unul care are autoritate (putere). Problema este a recunoaşte această autoritate, a o credita, a fi receptiv la manifestările ei. Recunoaşterea autorităţii e, prin urmare, o condiţie „eliminatorie" a asimilării mesajului ei. Parabolele nu pot ajunge la cei care se situează în afara autorităţii hristice, mai exact la cei pentru care Iisus e în afara sferei autorităţii. (Să amintim că, la Marcu, „fiul" ucis e scos în afara viei, iar la Luca, el este ucis după ce e scos în afară) Dar ce fel de autoritate e aceea pe care o întmchipează Fiul?1 Şi de ce viaţa spirituală nu se poate lipsi de orizontul ordonator al unei instanţe autoritare, al unui „ascendent" asumat? E o întrebare grea pentru lumea modernă, care a confecţionat conceptului de „autoritate" un „dosar" mai curând discutabil. Chestionarea metodică a oricărei prealabile autorităţi cognitive ca prim pas al drumului către adevăr a devenit, de la Descartes încoace, procedura „de bunsimţ" a investigaţiei filozofice. „Măcar o dată în viaţă" trebuie să te îndoieşti de tot: percepţii senzoriale, texte, învăţători. Cu alte cuvinte, Descartes pariază strategic pe ceea ce unii exegeţi au numit „autoritatea persoanei întâi"2. Dar, şi dincolo de teritoriul filozofiei, „autoritatea" a căpătat 1. Pentru întreaga problemă a autorităţii lui Iisus, vezi K. Scholtisek, Die VoRmachtJesu. Tmditions und redaktiongeschictliche Analysen zu einem Leitmotm markinischer Christologie , Aschendorff, Munster, 1992. 2. Cf. Steven L. Reynolds, „Descartes and First Person Authority", în History ofPhilosopbyQuarterly, voi. 9, nr. 2, apr. 1992, pp. 181-189.