ADEVĂRUL CA POVESTE 13 savant: „uite cum stau lucrurile!", spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste". întrebările „mari" sunt, de regulă, lotul religiilor. Şi „poveştile" la fel. Patericul (colecţie de pilde şi apoftegme ale Părinţilor deşertului), istorioarele şi koan-nn\t zen, snoavele hasidice sunt, toate, încercări de a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente. Sunt modalităţi de a trăi cu lipsa răspunsului univoc, indicaţii de parcurs, auxilii ale căii, mai mult decât definiţii ale capătului de drum. Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil: hermenutica lor se vrea - şi este - infinită. Nu astâmpără interogaţia, ci o întreţin, amplificând-o prin surpriză, paradox şi mister.1 Cu parabolele lui Iisus suntem, de asemenea, în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevăml lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar" didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună. Aceasta e însăşi esenţa poveştii, în contrast cu enunţul strict intelectual. Nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi (deşi, cum vom vedea, i-a dat utilizări insolite). Parabolele erau o „tehnică" pedagogică foarte răspândită în mediul 1. S-ar putea spune că istorisirea e mai aproape de mentalitatea orientală decât explicaţia conceptuală, preferată în Occident. Cf. Paul WJ. Fiebig, Altjiidische Gleichnisse,}.Ci?>. Mohr (Paul Siebeck), Tiibingen, 1904, p. 96: „Răsăriteanul nu înseriază idei abstracte, cum suntem noi obişnuiţi să facem; el nu gândeşte în concepte, ci în viziuni intuitive ( Anschauungen).“