„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 119 O perspectivă specifică asupra parabolei aduce abordarea ei dintr-un unghi marcat de psihologia analitică a lui C.G. Jung: „stăpânul" e individul uman în genere, via e spiritul din noi, care trebuie grădinărit, îngrijit, „trecut pe rod", lucrătorii cei răi sunt credinţele, deprinderile şi atitudinile noastre negative, trimişii stăpânului sunt mesajele divine rejectate de eul recalcitrant, iar uciderea fiului este respingerea adevăratului „moştenitor" al sufletului, piatra lui unghiulară, Iisus Hristos, care locuieşte de drept în centrul lui.1 în sfârşit, demnă de luat în seamă ni se pare cercetarea versiunii pe care o dă parabolei Evanghelia după Toma. Jean-Marie Sevrin observă că în textul lui Toma, ea e grupată în aceeaşi suită {logia 63-65) cu alte două parabole („Bogatul nesăbuit" şi „Cina cea mare"). Toate trei incriminează ataşamentul faţă de avere, care aduce cu sine dezastrul şi blochează mântuirea. Nu numai în cazul lucrătorilor viei, ci şi în cazul proprietamlui. Acesta din urmă nu e neapărat un om „bun" ( chrestos ), cum se spune la începutul parabolei. Sevrin propune lectura chrestes, care înseamnă „cămătar".2 Dar chiar şi în accepţiunea „om bun", proprietarul ar fi o dovadă a faptului că preocuparea excesivă pentru bunuri materiale e destrămătoare pentm oricine3. 1. Cf. Robert Winterhalter, George W. Fisk ,Jesus’ Parables: Finding Our God Within, Paulist Press, New York, 1993, pp. 112-117. 2. Cf. Jean-Marie Sevrin, Un groupement de trois paraboles contre Ies richesses dans L’Evangile selon Thomas: Ev. Th. 63, 64, 63, în Jean Delorme (ed.), Les paraboles evangeliques: perspectives nouvelles, Cerf, Paris, 1989. 3. Cf. K. Snodgrass, op. cit., p. 195, n. 42.