III „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" când umblă după o sălbăticiune greu de prins"). Or, tocmai această bogăţie rămâne pentru cei ce n-au „urechi de auzit" insesizabilă. Disputele intestine au mai mare greutate decât comuniunea aceluiaşi crez. Massa creştinilor şi însăşi instituţia bisericească se epuizează de secole în exerciţiul steril al dezbinărilor dogmatice şi cred că dreapta credinţă e o specie de indispoziţie, la egală distanţă şi de bucurie, şi de lacrimi. Când podidită de palori didactice, când preocupată de bunuri contingente, când respingând dansul, când amânând căinţa, credinţa a produs, în cazurile nefericite, un tip uman greu digerabil, capabil să practice în acelaşi timp peroraţia pioasă şi lăcomia achizitivă, smerenia de suprafaţă şi vanitatea de fond, distanţarea de lume şi patima puterii şi a instalării lumeşti. Acest tip uman îşi ia distanţă faţă de orice îi apare drept prea „intens" şi ia „căldicelul" prudenţei sale drept „măsură" cuviincioasă, drept înţelepciune. Rezultatul e banalizarea vocaţiei, „ortopraxia" mohorâtă, simultana absenţă din frumuseţea lumii şi din tragicul ei. „Nu există adulţi!" - spunea, în amurgul carierei sale de duhovnic, un preot catolic. Există doar trepte diferite ale pmnciei inconsistente. Parabola copiilor din pieţe cere, cum am văzut, convertirea „prunciei" în „filialitate", adică în creditare voluntară a unei instanţe mai înalte. Parabola semănătorului punea accentul pe feminitatea necesară, pe solul fertil al receptorului ideal. Parabola copiilor din pieţe adaugă dimensiunea subtilă a filialităţii, a livrării de sine. Analitica receptivităţii urmează să includă şi câteva virtuţi „virile": veghea neobosită, cutezanţa şi creativitatea. Vom vorbi despre ele, după ce însă, mai întâi, vom lua în discuţie încă un chip al nereceptivităţii: opacitatea agresivă.