12 PARABOLELE LUI IISUS umane, a rosturilor universale - nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile şi mute. în cazul acesta - spun unii filozofi şi logicieni - întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluţie consistentă. Alţii cred că ele sunt totuşi legitime dacă nu chiar imperative -, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăşi substanţa lor interogativă. E bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacţie cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozităţii întrebătoare, ci şi ca suspendare a întrebării. întrebarea poate fi, aşadar, evacuată, printr-un răspuns care o dizolvă nu prin explicaţie, ci prin subminarea relevanţei ei: răspunzi în aşa fel, încât întrebarea nu se mai pune. Dar sunt cel puţin trei feluri de a suspenda o întrebare: A. încetezi să o mai pui, fiindcă de fapt nu vrei să afli răspunsul (Max Frisch: „Noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem doar să uităm întrebarea"). B. îi răspunzi (când se poate) „ştiinţific" şi, procedând astfel, o anulezi ca întrebare. (Omul de ştiinţă „rezolvă" întrebarea, o transformă în „problemă" soluţionată şi, ca atare, pusă de o parte, „clasată". Când ştii răspunsul şi îl poţi formula limpede, întrebarea devine caducă. Nu mai ai motive să prelungeşti indefinit reflecţia asupra ei). C. Cufunzi întrebarea în „mările calde ale vieţii", o complici, refuzi monotonia răspunsului gata făcut. Nu propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş" transfigurator. Pentru întrebările „ruseşti" e cea mai adecvată soluţie. Singura. în loc să spui,