no PARABOLELE LUI IISUS profilul specific al circumstanţelor. „Pentru toate este un timp şi o vreme [cuvenită] {kairos) pentru orice lucru de sub cer“ (Ecclesiastul 3, 1). E ceea ce nu înţeleg „copiii" din parabolă, şi anume că există „vreme să plângi şi vreme să râzi, vreme să jeleşti şi vreme să dănţuieşti" ( idem 3, 4). întreg capitolul 3 al Ecclesiastului merită citit ca un imn al vremii potrivite, al kairos- ului, al răspunsului cuvenit la provocarea clipei. Nu consecvenţa „de lemn“, omogenitatea comportamentală lipsită de modulaţie sunt recomandarea de subtext a parabolei, ci flexibilitatea, „talentul"1 de a sesiza corect oportunitatea şi de a găsi tonul optim al con-sonanţei cu ea. Căci apelul nu vine întotdeauna în aceeaşi costumaţie, nu recurge mecanic la aceeaşi strategie, nu foloseşte aceeaşi stilistică. Există mai multe căi posibile şi nici una din ele nu le invalidează neapărat pe celelalte. Asceza, calea lui Ioan Botezătorul, e una dintre ele. E expresia anticipativă a judecăţii finale. Bucuria comeseniei, deschiderea compătimitoare faţă de cele ale vieţii, e calea lui Iisus şi este expresia anticipativă a iertării finale. „Vocile" care avertizează, care instmiesc, inspiră şi invită cântă diferit pentru a capta diversitatea sufletelor şi a „neamurilor". La această bogăţie „muzicală" se referă Sf. Ioan Gură de Aur când, în omiliile sale dedicate Evangheliei după Matei (Omilia 37), vorbeşte de „vânătoarea" divină, gata să încerce toate mijloacele pentru a-şi aduce „prada" în bătaia mesajului său („cum fac vânătorii 1. Am făcut unele referiri la problematica „talentului" şi a „fanteziei" morale în Minima Moralia, Humanitas, Bucureşti, 2008 (ed. întâi. Cartea Românească, Bucureşti, 1988), cap. V („înţelepciune şi talent moral").