Io8 PARABOLELE LUI IISUS cazul lor, cu amânarea indefinită a deciziei. Cântărirea distantă a împrejurărilor sfârşeşte prin a deveni marginalitate. Prin definiţie, judecătorul nu joacă. Comentează. Iar comentariul, în loc să asume şi să îmbogăţească lumea, ajunge să o substituie. Judecătorul trăieşte închis în cercul idiosincrasiilor sale, îşi confirmă, la nesfârşit, proasta dispoziţie: nu are neutralitatea de primă instanţă a reflecţiei analitice, ci o neutralitate umorală, constantă, devenită fel de a fi, pasivitate. Judecătoml nu găseşte niciodată motive să intre în horă şi ratează, astfel, toate alternativele. E mereu în contratimp cu ceea ce se petrece sub ochii lui: îl irită în egală măsură bucuria şi tristeţea, reproşează bucuriei că e prea veselă şi tristeţii că e prea sumbră. Dar nu o face ca exponent al unei juste „măsuri", ci ca profesionist al dezamăgirii şi al inadecvării. Deviza lui este „nici-nici“. Dar nu în varianta apofatică sau vedantină, care neagă pentru a afirma inafîrmabilul, ci în varianta trivială a răsfăţului infantil. Mereu exterior realului şi mesajelor care i se adresează, judecătoml pierde toate ocaziile. Nu are niciodată intuiţia prilejului (kairos) care trebuie valorificat, a momentului unic, ireversibil, care nu trebuie pierdut. Pentru un asemenea personaj, înţelepciunea constă, dimpotrivă, în a declara în permanenţă că „nu e momentul". Ii lipseşte instinctul „timpului potrivit", experienţa marilor întâlniri, bucuria de a dansa atunci când aude muzica lumii şi a destinului propriu. Reacţiile lui sunt ecoul unei inaptitudini congenitale de a se plia pe oferta aflată la îndemână. E bolnav de retractilitate, opac la toate apelurile, la toate semnele vremii. Nu crede în clipa optimă a acţiunii, a receptivităţii, a participării. Nu ştie să recunoască această clipă şi are toate şansele să nu recunoască glasul pro