„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" IO7 a unei angajări determinante (când devin tekna). O indicaţie încă şi mai explicită a drumului care trebuie parcurs se va găsi în Evanghelia după Ioan (4, 49-53). Un slujitor regesc îi cere lui Iisus să-i salveze copilul (paulion) de la moarte. Minunea se împlineşte. Iisus spune: „Fiul tău trăieşte." Dar termenul folosit de El nu este nici nepios, nici paidion, nici teknon, ci hyios. Cel care, pentru tată, rămâne paidion (v. 49, 51) e numit de vindecătorul său cu acelaşi cuvânt cu care este numit El însuşi, ca „Fiu al Omului" şi ca „Fiu al lui Dumnezeu". Hyios este un paidion înviat, retrezit la viaţă, tămăduit: un „copil" care a trecut în condiţia, salvatoare, a filialităţii. Cine acceptă să fie „rectificat", cine se recunoaşte ca „Fiu" (al lui Dumnezeu) devine „Fiu al învierii" (Fuca 20, 36). Pasajul deja invocat din Epistola către Galateni (4, 1-3) e o aluzie la acelaşi traseu „evolutiv": de la „copilul-rob“, aflat „sub stihii", la cel care, prin intervenţia Fiului lui Dumnezeu, „dobândeşte înfierea" ( hyiothesia ) (idem, 4-6). Dar pentru a beneficia de „Duhul înfierii" (Romani 8, 15), trebuie să ieşi din „exterioritatea", din „independenţa" capricioasă a „copilăriei". Să nu te mai laşi „clătinat de valuri şi purtat de orice vânt...". Paidion are a se îndrepta, aşadar, spre condiţia mai consistentă a lui teknon, pentru a atinge, în cele din urmă, postura de hyios, „adopţia", filialitatea. Refuzul visceral, spiritul critic dezordonat trebuie să capete o orientare, să se alinieze unei opţiuni. Ce înseamnă asta, în mod concret, în spiritul parabolei de care ne ocupăm? Care sunt obnubilările la care e condamnată nega tivi ta tea de principiu a spiritului critic? Copiii parabolei par întruchipări ale unei nevindecabile insatisfacţii. Practica maniacală a judecăţii se asociază, în