104 PARABOLELE LUI IISUS pe ei şi îi binecuvântează (Marcu io, 16). Apelul său către copii e, prin urmare, un gir şi o absolvire acordate celor dezarmaţi, celor care nu cer cu orgoliu, celor care nu sunt „pregătiţi" pentru mântuire asemenea fariseilor ( Cf. Luca 18, 10-14, Parabola vameşului şi fariseului, plasată nu întâmplător, la Luca, nemijlocit înaintea chemării copiilor). Apelul hristic nu e, aşadar, o simplă apologie a conştiinţei infantile, a inimii nevinovate. El este, simultan, milă şi iertare ; şi este, de asemenea, semnalarea faptului că nu există nimeni, oricât de precar, oricât de „mic“, căruia împărăţia să-i fie refuzată. Ba mai mult: că tocmai cel şubred e ţinta Mijloci torului: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" (Matei 9, 12-13). Copiii nu sunt, în lumea primului creştinism, ca şi în întreg spaţiul elenistic-iudaic, asumaţi ca „perfecţi", ci mai curând ca deţinători ai unei exemplare plasticităţi. Ei sunt, în cele mai multe texte, obiectul tradiţional al educaţiei.* 1 Ca atare, trebuie să parcurgă un anumit traseu, să evolueze. în Parabola copiilor din pieţe se sugerează tocmai direcţia optimă a unui asemenea traseu. La început, cum spuneam, copiii din text (paidia) sunt personaje „negative": îmbibaţi exact de ceea ce n-ar trebui să fie apanajul vârstei lor, adică de (eds), Traditionen der Befreiung. Sozialgeschichtliche Bibelauslegungen, Kaiser, Miinchen, 1980, p. 127. Apud A. Lindemann, art. cit., p. 93. 1. Cf, inter alia, W. Jentsch, „Urchristliches Erziehungsdenken. Die Paideia Kyriu im Rahmen der hellenistisch-jiidischen Umwelt“, în Beitrăge zur Forderung christlicher Theologie, 45/3, 1951, şi H.-R. Weber, Jesus und die Kinder, Lutherisches Verlagshaus, Hamburg, 1980.