„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" IOI pe cele ale copilului. . Abia vârsta bărbăţiei, „vârsta plinătăţii lui Hristos", e cea care „ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu" (Efeseni 4, 13), cea în care nu mai suntem „copii ( nepioi ), clătinaţi de valuri şi purtaţi de orice vânt de-nvăţătură încoace şi-n colo prin viclenia oamenilor..." (idem 4, 14). „Copilul", „cel care se hrăneşte cu lapte", e „nepriceput ( apeiros ) în cuvântul dreptăţii", e necopt, „prunc" (nepios) (Evrei 5, 13). în alt loc (Galateni 4, 1-2) „pruncia" e asimilată, pur şi simplu „sclaviei": „...câtă vreme moştenitorul este copil (nepios), el întru nimic nu se deosebeşte de rob (doulos). . .“. „Tot aşa şi noi spune acelaşi text mai departe (4, 3) -, când eram copii, robiţi eram sub stihiile lumii." în această ambianţă semantică, contrastul de la Matei 11, 25 (şi Luca 10, 21) între „înţelepţii" neluminaţi de Dumnezeu şi „pruncii" care binemerită învăţătura salvatoare trebuie reevaluat. „Pruncii" sunt un „model" de receptivitate nu prin desăvârşirea lor, ci tocmai prin puţinătatea, prin slăbiciunea lor. Pentru că sunt informi, adică neformaţi, pruncii sunt infinit modelabili, în vreme ce înţelepţii saturaţi de „pricepere" rămân exteriori oricămi nou impact formativ. Ceea ce au înţelepţii şi, din fericire, nu au „pruncii" este opacitatea spiritului critic, reflexul retorsiunii, deliml certitudinii. „Pruncii" sunt, prin definiţie, primitori. Nimic în fiinţa lor nu se opune mesajelor „adulte". Pe de altă parte, ei sunt invocaţi în seria exemplelor de precaritate care atestă aplecarea preferenţială (şi „scandaloasă") a lui Hristos faţă de cei dezavantajaţi, dezmoşteniţi, aflaţi în defect şi în rătăcire: orbi, şchiopi, leproşi, surzi, vameşi, păcătoşi, menţionaţi toţi în acelaşi capitol 11 al Evangheliei după Matei, care culminează cu versetul 28: „Veniţi la Mine