Adevărul ca poveste Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente („Care metrou merge la gară?“, „Câte minute trebuie să fiarbă un ou ca să rămână moale ?“, „Ce număr porţi la pantofi?" etc.) până la cele ale expertizei ştiinţifice („Ce este legea gravitaţiei?", „Ce diferenţă este între mişcarea de rotaţie şi mişcarea de revoluţie a pământului?", „Ce este un logaritm?" „în ce constă teoria evoluţionistă a lui Darwin?"). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: „Cum ştim dacă o râmă care nu se mişcă doarme sau e trează?", „De ce pisicile miaună şi câinii latră?", „De ce bunica e bătrână şi mama e tânără?", „De ce are mâna cinci degete?", „Cine a inventat somnul?" etc. Există, în sfârşit, întrebările „mari", întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti", căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: „Ce este fericirea?", „Există viaţă după moarte?", „De ce există răul?", „Ce e iubirea?", „Care e sensul vieţii?", „în ce constă înţelepciunea?" ş.a.m.d. Problema e că tocmai acestor întrebări - esenţiale pentru o mai bună înţelegere a destinului individual, a dramei